Translate

duminică, 2 noiembrie 2014

Colajul si... cum fac eu un colaj

Cineva mi-a scris un comentariu la un material si ma ruga sa scriu ceva despre cum fac eu colajele. Pai, tehnica pe care o folosesc este simpla: decupez imagini din reviste, ziare, printuri, carti etc si le lipesc apoi intr-o alta perspectiva sau intr-un alt context decat au ele inainte. Pentru inceput, pe mine ma inspira imaginile. Adica rasfoiesc o revista, vad o pagina cu un peisaj si mai vad si alte imagini cu obiecte, oameni, copaci, etc. si in acel moment imi vine ideea cum sa fac colajul. Adica cum sa asamblez totul. Alteori, cand sunt spre final, simt ca ceva lipseste in colaj si incep sa caut printre decupajele pe care nu le-am folosit. De obicei, ma ghidez dupa o culoare, o pata de culoare, adica un decupaj cu o anumita culoare.Dar sa revin la inceput. Asez mai intai fundalul, acesta fiind o imagine intreaga dintr-o revista sau bucati de imagini care sa formeze un dreptunghi pe care il asez ladscape sau portrait, in functie de ce este el: un peisaj, chipul unei persoane de aproape, o cladire, o strada dintr-un oras etc. Binenteles, fondul poate avea orice forma geometrica dorita. Nu e musai sa fie dreptunghiulara, eu doar o prefer pe asta.

fond portrait

fond landscape

Apoi incep sa misc imaginile decupate din reviste pe acest fond si sa le gasesc locul unde vor fi lipite. La mine, de exemplu, imaginea colajului e deja formata in minte atunci cand am vazut fundalul. Nu mai trebuie decat sa gasesc imaginile decupate mai mici. Cand lucrezi la compozitia colajului, cel putin eu asa fac, incerc sa realizez o lume reala dintr-o lume imaginara. Iar aici caut sa folosesc perspectiva. Daca vreau sa asez, de exemplu, un omulet mai in profunzime, o sa caut intr-o revista imaginea unui omulet de dimensiuni mai mici. Il lipesc nu in partea de jos a colajului, ci mai spre mijloc si chiar mai sus de mijloc. Acesta se va vedea ca este mai departe si, in acest fel, realizez perspectiva. La fel se procedeaza si cu alte imagini. Dar, repet, se poate lucra si altfel de colaj, fara perspectiva, imapactul vizual fiind realizat din culoare si personaje.

perspectiva din taietura fondului

perspectiva prin dimensionarea personajului

perpectiva folosind un personaj de dimensiuni mici
O perioada am lucrat mult colaj in format portrait, apoi am descoperit avantajele formatului landscape. Acesta din urma imi oferea un spatiu mai mare pentru a ma juca cu imaginile. Apoi, nici asta nu m-a mai multumit si am iesit cu imaginile din frame. Mai jos am adaugat un colaj ca sa intelegeti mai bine ce am vrut sa spun. Oricum, am obtinut un efect fain care mi-a placut mult. Incadrarea exacta in spatiul fondului mi se parea prea ingradita. Asa, scotand imagini sau parti din imagini din frame omtineam un fel de libertate de expresie. 



Despre ustensilele pe care le folosesc... si astea sunt simple. Foarfeca mare, forfecuta mica ca cea de taiat unghiile, catere, lipici solid la tub. Vedeti, nu este nevoie de cine stie ce unelte. Folosesc lipiciul solid pentru ca nu umezeste foarte tare hartia astfel ca lipirea este mai usoara. La inceput, prin '96-'97 foloseam aracet, ca nu aveam altceva. Apoi am folosit lipici lichid de ala ieftin, si apoi am cautat ceva mai bun si am dat peste tuburile de lipici solid. Pentru mine, lipirea este partea cea mai grea pentru ca se poate intampla ca hartia sa faca cute si chiar sa se rupa, mai ales daca e dintr-o revista veche. Iar fondul este destul de greu de lipit ca sa arate impecabil. Eu o fac repede, adica pun lipici pe margini, pe o latime de aproximativ 2 cm si asez rapid fundalul pe passepartout intinzand hartia cu o carpa curata de la mijloc spre margini ca sa netezesc onduleurile care apar.
Dupa ce am lipit fundalul, trec la decupajele cu personaje si obiecte si celelalte imagini pe care deja le-am asezat intr-o compozitie. Practic, inainte de a ma apuca de lipit, asez totul pe passepartout si privesc compozitia 2-3 zile ca sa vad daca mai vreau sau nu sa schimb ceva. De obicei, la mine, colajul ramane neschimbat si dupa a treia zi. Insa acest "privit" eu il exersez si ca sa-mi intiparesc in minte locurile unde este fiecare imagine ca atunci cand ma apuc de lipit sa stiu unde sa o asez.
Cineva imi spunea ca as putea face colaje cu mesaj. M-am gandit si, intr-adevar, avea dreptate. Lucrul este la fel, doar ca, dupa ce am ideea bine conturata in cap incep sa caut ce am nevoie, Iar cautarea prin reviste dureaza, mai ales atunci cand nu prea gasesti exact ceva la ce te-ai gandit. Mai jos, spre edificare, sunt doua colaje dintr-o serie a carei tematica a fost "violenta domestica".



Apoi am facut colaje tematice cu vedete sau cu orasul Iasi vechi, si ceea ce m-a inspirat au fost imaginile  cu vedete decupate din reviste si fondurile cu imagini ale Iasului din perioada interbelica. Cam asta e. Ce sa va mai spus? Ca am adunat o gramada de reviste, mai ales din anii '90? Ca am tot felul de cartoane pe care le folosesc ca passepartout-ri? Eu asa fac colaj. Rezultatul il gasiti la sectiunea Colajele mele. 

joi, 8 august 2013

Cînd sfîrşitul basmelor nu mai este „Au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi”

Căsătoria ratată din Alba ca Zăpada, o Cenuşăreasă alcoolică și un Robin Hood obez. Este seria de fotografii a artistei israeliene Dina Goldstein care include personaje din basme şi poveşti celebre care duc o viață nefericită pînă la adînci bătrâneți. Sîntem obişnuiţi cu basmele cu finaluri fericite. Dar ce se întîmplă cînd acestea se termina lamentabil. Este întrebarea pe care a pus-o în practică artista fotograf Dina Goldstein. În imaginile ei personaje iconice cedează în destine tragice, cu cancer, alcoolism şi căsnicii nefericite. "Această serie s-a născut dintr-o durere personală profundă, atunci cînd m-am dezlănțuit împotriva finalurilor basmelor „Au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi” un motiv hrănit cu lingura în copilarie”, spune fotografa născută în Tel Aviv, Israel. Ea a adăugat că a fost inspirată pentru a crea astfel de imagini atunci cînd prima ei fiică a devenit interesată de prințese, iar mama ei a fost diagnosticată cu cancer la scurt timp după aceea. "Cele două evenimente s-au ciocnit și m-au făcut să mă întreb cum ar arăta o prințesă dacă ea ar fi avut de luptat cu o boală, sau ar fi luptat ca să-şi asigure o situaţie financiară sau cu s-ar fi descucat cu îinaintarea în vîrstă şi pierderea frumuseţii exterioare. Am început astfel să-mi imaginez ce-ar putea întîmpla cu prinţesele după “pînă la adînci bătrîneți”. Firește acest lucru ar fi însemnat că aceste personaje să se ocupe de provocările cu care toate femeile moderne se confruntăîn viaţa reală”, spune artista.








Prima idee a fost de a descrie un Rapunzel modern, care-a pierdut tot părul prețios la chimioterapie. Imaginea arată acest personaj de basm pe un pat de spital, ținînd în brațe o perucă din păr lung și blond. Într-o altă fotografie, Alba ca Zăpada este văzută ținînd în brațe doi copii care plîng în timp ce alţi copii stau atîrnaţi de rochia ei. Ea pare a fi victima unui mariaj nefericit, Făt-Frumos vîzîdu-se în fundal cum se uită plictisit la televizor și bea bere în loc să-şi ajute soţia cu copiii. "Eu sînt un realist acerb, așa că am vrut printese care să fie în situații de viață reale cu probleme reale", axplică Dina Goldstein. Chiar și povestea Cenușăresei are un final tragic, o imagine întunecată a prințesei blonde o arată stând cu capul pe masă într-un bar murdar, lîngă un pahar cu alcool şi un grup de oameni uitîndu-se la ea. În schimb, versiunea modernă a lui Micul Robin Hood îl prezintă ca fiind obez. 




"Aceste imagini te forțează să contempli viața reală: razboi, obezitate și obsesia de a rămîne mereu tînăr veșnice. Basmele au eșuat în poluarea și degradarea oceanului, în război, obezitate, dispariția culturilor indigene", spune Dina Goldstein. Una dintre cele mai controversate fotografii este o prinţesă din Orientul Mijlociu înfăţişată ca un terorist. Artista explică că, dimpotrivă, "ea este un războinic care luptă în prima linie, la fel ca atît de multe femei care sînt în prezent în Irak". Fotograful speră că imaginile vor da de gîndit şi va trezi emoții în privitori.











marți, 6 august 2013

Bodyscapes din 1975 by Allan Teger

Ca sa vezi, nimic nou sub soare. Tocmai l-am prezentat pe Carl Warner cu a sa colecţie Bodyscapes cînd am dat peste un alt artist american care face acest gen de artă încă din... 1975. Şi nu cu ajutorul Photoshop-lui, ci doar cu imaginaţie şi mult talent. Aşa că, azi îl prezint pe Allan Teger, psiholog la bază şi artist fotograf din 1981şi îl las pe el să se prezinte singur aşa cum o face pe site-ul său.


„Oamenii mă întreabă de multe ori de unde mi-a venit ideea de Bodyscapes şi trebuie să mărturisesc că nu a venit de la un interes pentru fotografierea nudurilor sau de la fotografia de studio. Sînt autodidact ca fotograf, fiind antrenat inițial ca psiholog social. Bodyscapes a evoluat de la studiul meu în psihologie. În anii ‘70 am fost implicat în procesul de predare și consiliere academică de la Universitatea din Pennsylvania, fiind în acelaşi timp consilier pentru dependeníi de droguri la o clinică gratuită în Philadelphia. Am început să simt că psihologia academică tradițională nu a fost abordarea cea mai inspirată în problemele legate de călătorie interioară sau de modul în care vedem lumea. Cărțile despre conștiință, misticism, meditație, experiențe cu droguri și realități au fost modificate doar pentru a le perverti în cultura populară. Ca urmare, interesele mele au început să evolueze și învățătura mea a devenit mai puțin tradițională. Am început să predau elevilor mei tehnici de meditaţie. Conceptele despre realitățile modificate, realitatea subiectivă și conștiința mistică au devenit o parte din gîndirea mea.





Am vrut să demonstrez prin artă ideile pe care l-am studiat și predat. Tema care a ocupat gîndurile mele a fost una dintre realitățile multiple. Am citit multe despre aventurarea în conşţiinta mistică și am ajuns la concluzia că două realități pot exista simultan. Ambele pot fi corecte, chiar dacă fiecare este diferită. În 1975 m-am întors la fotografie folosind-o ca mediu pentru a ilustra coexistența simultană a două realități. Şi îmi aduc aminte de momentul în care ideea de Bodyscapes a venit la mine. M-am gândit că forma și structura universului se repetă la fiecare nivel şi brusc am avut imaginea în mintea mea a unui schior merge în jos pe sînul unei femei. Acest lucru a fost - universul repeta formele sale - un corp arăta ca un munte. A fost, de asemenea, un exemplu de două realități coexistente. Imaginea ar putea fi văzută ca un peisaj și ar putea fi, de asemenea, văzută ca un organism. Deși au fost diferite, ambele percepții existau în același timp. Am știut imediat că am avut o serie întreagă de imagini care așteaptă să fie capturate pe film.





Într-o săptămînă sau două am avut primul meu model și am început şedinţele foto. Eram un nou venit complet în lumea artei. Nu am urmat niciodată un curs de fotografie, de artă, sau de istoria artei, și nu am avut nici o idee dacă alți oameni s-au gîndit vreodată la similitudinea dintre organe și peisaje. Așa că am abordat proiectul cu o energie naiv[, convins că eram singur pe un teren nou cu fiecare expunere. Am creat aceste imagini prin plasarea unor jucării și miniaturi pe corp și turnarea filmului ca o singură expunere. Știam că era posibil producerea mai multor imagini de expunere, cum ar fi montaje foto, dar am considerat că, pentru a apărea reală expunerea în faţa privitorului, aceasta trebuia să fie chiar reală, la un anumit nivel ... cu figura și corpul împreună la aceeași timp. Mai mult, nu am vrut să recurg la trucuri cu aparatul de fotografiat sau camera obscură care ar fi făcut lucrarea și mai puțin credibilă.





De-a lungul anilor am descoperit că arta poate fi distractivă și serioasă în același timp. Am crezut întotdeauna că, în cele din urm,ă un artist are nevoie pentru a comunica cu privitorul, să-l implice în activitate sa pentru a finaliza experiența. Simt că arta mea este completă atunci cînd un vizualizator reactionează la ea. M-am bucurat de crearea Bodyscapes și mă bucur că împart experienţa mea cu alții și le văd răspunsul. Este întotdeauna distractiv și interesant de a vedea oamenii cum descoperă, pentru prima dată, că peisajele sînt, de fapt, corpuri umane. Unii oameni nu văd acest lucru pînă cînd prietenii lor le arată.  Unii oameni atîrnă aceste imagini ale mele în casele și birourile lor și a familiilor lor iar prietenii nu-și dau seama ani de zile că imaginile conţin nuduri. Terapeuţii îmi spun că m-ar putea psihanaliza din cauza acestor lucrări. Uii oameni îmi spun că sînt "bolnav" (de obicei, cu un zâmbet!), iar alții îmi spun că lucrările le luminează ziua și să le dau un nou mod de a privi lumea. 

Interesul meu pentru fotografie a început atunci cînd am primit primul meu aparat de fotografiat, la vîrsta de 13 ani. În liceu şi la facultate am fost editor de fotografie de ziar și albumul. Am pus apoi fotografia în așteptare în timp ce am urmat o carieră în psihologie. Am început Bodyscapes în l975 și din l981 mi-am dedicat timpul fotografiei de artă.